Cum furau moţii aur cu fundul

AURARI LA DOMICILIU. În muzeul său din Chişcău, Aurel Flutur a strâns toate uneltele pe care moţii le foloseau ca să prelucreze clandestin aurul în casele lor. În imagini, mojarul cu care minerii zdrobeau aurul brut şi ulcelele în care topeau minereul pentru a scoate aurul pur

Spunem adesea că “românul s-a născut poet”. Dar ne-am obişnuit să trecem sub tăcere că nevoia l-a învăţat şi să fure. O descoperire aparent banală, făcută în Munţii Apuseni, leagă firul unor vechi poveşti despre aur, sărăcie şi copii siluiţi de părinţi, ca să trăiască mai bine!

 

Într-un sat din creierii Apusenilor, sub treptele unei case moţeşti, colecţionarul bihorean Aurel Flutur a descoperit o vatră de foc şi patru olcuţe de lut, puţin mai mari decât căuşul unei palme. Proprietarul casei, o femeie bătrână din satul Săcărâmb, Hunedoara, i-a povestit omului că, acolo, tatăl ei topea aurul furat de fraţii mai mici, “cu curu’ ”.

 

Comoara... din dos

 

Pare de râs, dar povestea este cutremurătoare. Acum o sută de ani, copiii moţilor erau crunt abuzaţi de propriii părinţi. Asta, totuşi, pentru ca ei şi familiile lor să aibă din ce trăi. “Mi-a povestit femeia că, de pe la cinci ani, copiilor de mineri li se băga un cocean de porumb, învelit într-o cârpă, în fund. Încet, încet, tot învelind coceanul cu alte cârpe, fundul copiilor era lărgit până la mărimea unui ou sau chiar a unui măr”, povesteşte Aurel Flutur.

 

Pe la zece ani, sub pretextul că sunt iniţiaţi în tainele mineritului, taţii îşi duceau fiii “la baie”. “Când găseau un filon cu o concentraţie mare de aur, bărbaţii decupau câte o bucată şi o îndesau în fundul copiilor. Pe prunci nu-i căuta nimeni. Cu timpul, proprietarii de mine s-au prins de şmecherie şi le dădeau minerilor ulei de ricin. Ăla scoate tot din tine. Şi maţele!”...

 

Când n-au mai putut fura aur “cu curu’ ”, moţii s-au aventurat prin peşteri ori au săpat galerii ascunse, cărora le spun “suitoare”. Furtul de aur brut a continuat chiar şi după ce minele au fost naţionalizate de comunişti. “La Muzeul Aurului din Brad este expusă o cârpă din asta, care se vâra în dos”, zice, râzând, Aurel Flutur.

 

Aur casnic

 

Într-o parte a muzeului său din Chişcău, Flutur păstrează câteva din obiectele ce evocă viaţa minerilor din Apuseni. Alături de un vagonet de mină, de lămpaşe şi ciocane pneumatice, colecţionarul a strâns toate “instrumentele” folosite de moţi pentru a “produce” aur acasă, în clandestinitate. Aurel Flutur spune că, dacă ar avea o bucată de aur brut, ar putea să recompună, şi acum, întregul proces.

 

“Prima dată, aurul era pisat într-o roată de piatră, ca şi cea folosită la măcinatul porumbului. Minereul măcinat era spălat apoi cu apă şi lăsat să curgă pe o pătură sau pe un suman. Minereul mai concentrat în aur rămânea pe firele de lână, sterilul fiind dus de apă. Zăcământul ăsta era măcinat şi mai mărunt, într-o piuă sau un mojar. Praful era pus în ulcele de lut, puţin mai mari decât un păhărel de ţuică, şi băgat în cuptoare, unde se topea. În timpul topirii, sterilul rămas se ridica la suprafaţă, iar aurul curat rămânea pe fundul vaselor. Odată ce se răceau, zgura şi aurul cădeau din oale ca o scovardă şi se desprindeau uşor una de cealaltă”.

 

Sărăcia, bat-o vina!

 

Aurel Flutur spune că moţii care furau aur din mine nu se îmbogăţeau. Îl schimbau pe nimica toată la târg. “O turtiţă de-asta era dată pentru doi saci de porumb sau unul de grâu”. Oamenii erau atât de săraci încât, adeseori, se turnau între ei, din invidie. Mulţi ajungeau, astfel, să înfunde puşcăriile. “Sărăcia, numai sărăcia îi punea să facă toate astea. La ei, acolo sus, în Ţara Moţilor, nu creşteau grâu, cartofi, porumb... nimic. Nu aveau ce mânca, decât aur”.

 

Deşi n-a găsit niciun gram din metalul preţios, Flutur e fericit. Cuptorul şi olcuţele găsite sub treptele casei din munţi i-au întregit colecţia. Şi poveştile, unele triste, ca viaţa de odinioară a moţilor...

 


 

LA FLUTURI
Muzeu în straie noi

 

Muzeul privat al lui Aurel Flutur îşi trăieşte a doua tinereţe. În primăvara acestui an, colecţia din gospodăria de la Chişcău a fost rearanjată de specialiştii Muzeului Ţării Crişurilor. Lucrările au fost coordonate şi realizate, efectiv, de directorul Aurel Chiriac. “Era, pentru mine, o obligaţie morală. Ne-am făcut curaj şi ne-am apucat de lucru. A durat vreo două luni, dar acum putem vorbi despre o expoziţie care dă informaţii, te ajută să descoperi zona şi colecţionarul”, spune Chiriac.

 

Directorul şi proprietarul colecţiei au lucrat, cot la cot, mai ales în zilele libere de la sfârşit de săptămână. Chiriac povesteşte amuzat că i-a fost greu să-l convingă pe Flutur să mute o parte din obiecte în “depozitul vizitabil”, aflat în curtea din spate. De asemenea, încă “munceşte” să-l convingă să-şi mute maşinile şi utilajele de epocă din faţa casei, pentru ca pe cursul pârâului ce traversează satul să poată realiza o expoziţie tematică: “Apa şi viaţa în satul beiuşean”. Flutur are deja pregătite, o moară de apă, fântâni, jgheaburi...

 

 

Versiune mobil | completa